Un prieten (Dumitru Bădiţa) scria pe Facebook...
Prima disociere în dragoste o facem între sentiment şi persoana care l-a inspirat, iar cea de-a doua disociere conştientizată este între sentiment şi noi înşine: ajungem să posedăm un miracol de care nu mai ştim cum să ne descotorosim, ca să ne întoarcem la mediocritate sentimentală şi cinism. „Bine aţi revenit în rândul lumii!”

Iar pe mine m-a mâncat undeva să-i răspund, mi-a plăcut şi aşa că pun şi aici:
Propunerea unu, în logica ta: să nu lăsăm pe nimeni să ne inspire vreun sentiment, de preferință ar fi ca fiecare dintre noi să încercăm să-l găsim pe prostul/proasta care s-ar lăsa inspirat/ă de noi. Astfel vom fi constant depozitarii unui arsenal iubăreț gata să se dezlănțuie peste fălcile primului fraier sau printre sânii primei pițipoance suficient de gâscă.

Propunerea doi: Odată ce am reușit să găsim un receptacul vom face mereu recurs la conștientizarea miracolului de care ne simțim cumva responsabili... Mă iubești? Nu-i așa că nu te simți așa cu nimeni altcineva? And all that shit.

Concluzie: Hmmm... nu cumva tocmai am descris mediocritatea sentimentală și cinismul? Nu cumva ăsta este exact rostul "relațiilor" ?

Mai multe de la prietenul susnumit la Blog Dumitru Bădiţa