Zbor

A fi în zbor, a căuta direcția corectă, a urma un instinct imperativ, a fi împreună și a fi împreună acum. Nimic nu contează de fapt decât zborul însuși. Nu ne vom opri niciodată din sterpe hermeneutici deși ar trebui să știm (și în adâncul sufletului chiar știm) că doar zborul e suficient. Hai să analizăm poziția și direcția celor două păsări. Nu. Hai mai bine să zburăm și noi cu ele, ca ele. Vrei ?

Un prieten (Dumitru Bădiţa) scria pe Facebook...
Prima disociere în dragoste o facem între sentiment şi persoana care l-a inspirat, iar cea de-a doua disociere conştientizată este între sentiment şi noi înşine: ajungem să posedăm un miracol de care nu mai ştim cum să ne descotorosim, ca să ne întoarcem la mediocritate sentimentală şi cinism. „Bine aţi revenit în rândul lumii!”

Iar pe mine m-a mâncat undeva să-i răspund, mi-a plăcut şi aşa că pun şi aici:
Propunerea unu, în logica ta: să nu lăsăm pe nimeni să ne inspire vreun sentiment, de preferință ar fi ca fiecare dintre noi să încercăm să-l găsim pe prostul/proasta care s-ar lăsa inspirat/ă de noi. Astfel vom fi constant depozitarii unui arsenal iubăreț gata să se dezlănțuie peste fălcile primului fraier sau printre sânii primei pițipoance suficient de gâscă.

Propunerea doi: Odată ce am reușit să găsim un receptacul vom face mereu recurs la conștientizarea miracolului de care ne simțim cumva responsabili... Mă iubești? Nu-i așa că nu te simți așa cu nimeni altcineva? And all that shit.

Concluzie: Hmmm... nu cumva tocmai am descris mediocritatea sentimentală și cinismul? Nu cumva ăsta este exact rostul "relațiilor" ?

Mai multe de la prietenul susnumit la Blog Dumitru Bădiţa

Rapsodie de primăvară

Pentru cei care şoptesc în barbă cuvinte care ar trebui ţipate, pentru cei care privesc emfatic din umbra ochelarilor de soare DG, pentru cei care îşi scurg orele zilei în aşteptarea extatică a unui salariu mizer nu am decât simpatia scârbită a tigrului pe care l-am văzut astă-vară la grădina zoologică. La fel ca el ştiu că sunt superior, la fel ca el accept bucata de carne sângerândă obţinută fără efort de un cuţit mercenar. Ştiu că sunteţi mulţi cei care mânuiţi cuţite... nu vă culcaţi însă pe urechea plină de ceară. Nu voi ierta nici un râgâit, nu voi trece cu vederea nici maneaua, nici BMW-ul alb, nici rujul strident acompaniat de imberbul tatuaj din nordul feselor pline de celulită. Vă doresc o primăvară scurtă, maşini pătate de copacii prea leneși și de excrementele tropicale ale păsărilor migratoare. Aveți curajul să mă priviți în ochi pe stradă? Abia aștept.