Prima zi de grădiniţă

Luca are trei ani, e băiat mare deja deşi încă nu am scăpat de pampersul nocturn.  L-am lăsat acum aproape patru ore la grădiniţă şi mai am şi acum un nod în gât. Erau acolo mai mult de 30 de copii şi aproape toţi plângeau. Aveau şi de ce, după părerea mea. De acum înainte au intrat în sistem. Urmează şcoala, liceul, facultatea, serviciul, alt serviciu, alt serviciu, pensia şi gata. Practic, copilăria aia fără griji şi obligaţii s-a terminat, şi pentru el, şi pentru noi. Sigur, ştiu că nu se poate altfel, ştiu că e mult mai bine pentru el să fie în comunitate. Mai ştiu că toate angoasele astea ale mele vor trebui să se limiteze aici. Când îl voi vedea, mai pe seară, trebuie să fiu foarte încântat de prima lui zi la grădiniţă, chiar dacă el nu va fi. Promit să revin cu detalii.


Update 14 octombrie 2010:
Uite că a trecut o lună de grădiniţă, din care o săptămână Luca a stat acasă răcit. Am avut şi o şedinţă cu părinţii din care a rezultat că trebuie să contribuim la bunăstarea grupei cu de toate: hârtie igienică, saci de gunoi, apă, săpun, rechizite, jucării, mă rog, cam tot ce ar putea fi necesar. S-a mai ales preşedintele comitetului de părinţi un tată de tripleţi (eroic!) şi s-a stabilit fondul clasei la 100 de lei/copil. Luca ne spune de câte ori poate că lui nu-i place la grădiniţă, că nu mănâncă, nu doarme şi ar vrea să nu mai meargă. Vorbind cu educatoarele, situaţia nu e chiar atât de neagră, copilul face cam de toate şi e cuminte, dar evident nu e ca acasă. Eu i-am explicat că ăsta e serviciul lui, că avem fiecare responsabilităţi şi că de-acum e băiat mare, că o să meargă apoi la şcoală, la liceu şi la facultate, apoi la serviciu, ca tati. Răspunsul lui a venit după vreo două zile de gândire şi de cântărire a proaspetelor informaţii: tati, dar la liceu şi la facultate tot aşa singur o să stau, tot aşa fără mami şi tati? No more comment.

Time:

Eve of an HIV Epidemic in Romania
Ştiu că sunt mulţi fani ai austerităţii impuse de guvernul boc. Mai ştiu şi că marea lor majoritate ignoră fără jenă orice fel de nuanţare. Bă, tu nu vezi că nu mai sunt bani? E criză, ce pana mea crezi că ar fi făcut alţii? Nu există alte soluţii! Încerc uneori să îmi înghit vorbele şi pumnii dar nu rezist întotdeauna. Rezultatul este mereu acelaşi: la un moment dat sunt blagoslovit cu argumente luminate de genul păi dacă tu te uiţi la Mircea Badea, păi dacă eşti pesedist, păi cum să nu, ar fi mai bine cu ăilalţi, cu mogulii, cu Iliescu, cu...
Între timp oameni mor pentru că statul nu mai are bani să le continue tratamentul. Oameni se îmbolnăvesc pentru că statul nu mai are bani de prevenţie. Rahat, de fapt oameni mor pentru că se duc în spital cu o boală şi ies cu două, pentru că se nasc într-un spital românesc subfinanţat, pentru că nu mai e nici un medic specialist (a plecat în Belgia), pentru că nu a avut bani de şpagă sau pentru că s-a stricat aparatul fără de care nu se poate, pentru că nu a venit salvarea, pentru că a venit salvarea dar nu a avut unde să-l ducă, pentru că era ziua asistentei şefe sau pentru că farmacista i-a dat medicamentul greşit. E bine? O fi, că pe noi de fapt ne doare de moguli, de nenorociţii de jurnalişti care ia bani pă drept de autor şi de ce nu plăteşte, al dreq tonomat?! Când o să ne doară şi de chestii cu adevărat importante s-ar putea să ne doară de tot. Sper ca pe mine acel moment să nu mă mai prindă pe aici.

Despre posibilitatea culturii ca fenomen de masă

Am descoperit de curând o emisiune la BBC:  Maestro. În esenţă, nişte vedete (e drept, nu de prim rang) acceptă provocarea de a încerca să devină dirijori. Au la dispoziţie BBC Concert Orchestra şi o suită de mentori. Show-ul este atât de amuzant, pasiunea oamenilor pentru muzică atât de firească încât te cutremuri. De ce? Pentru că îţi dai brusc seama că în România aşa ceva nu ar fi posibil. Chiar dacă ai reuşi să găseşti 8 vedete care să fi auzit de Grieg, va fi destul de greu să găseşti o orchestră de valoarea şi disciplina celei de la BBC. Şi chiar dacă ţi-ar ieşi şi asta nu cred că ai reuşi să ajungi nici măcar la jumătatea audienţelor produse de Dansez pentru tine. Vorba aia, fără o dramă umană exploatată până la leşuială şi fără vreo domnişoară blondă/brunetă/roşcată debordând de preaplinul decolteului n-am făcut nimic. Uitându-mă cu atenţie în oglindă îmi dau seama că de fapt nu trebuie să-mi fie ruşine că la noi nu se poate. Nu trebuie să privesc nici măcar cu milă înapoi către manelizarea accelerată a spaţiului mioritic. Aleg să trăiesc într-o ţară în care un asemenea show este firesc şi apreciat, iar acesta este motivul de astăzi pentru care decid să plec din România.

PS: Vezi în filmul de pe youtube cum dirijează "In the hall of the mountain king" (Peer Gynt Suite) un om care habar nu are să citească o partitură.

Despre justiție

Cu siguranță o mulțime de frunți înguste jubilează acum la priveliștea simulacrului de act justițiar aplicat lui Sorin Ovidiu Vântu. La fel au jubilat și în cazul lui Dinu Patriciu. La fel vor face oricând li se va servi o tavă cu niște lături și capul cuiva. Aș vrea să-l văd și pe Băsescu arestat preventiv pentru dosarul flota, pentru casa din Mihăileanu... Sau măcar pe Ridzi. Culmea e că sunt sigur că aș comenta atunci și în favoarea lor pentru că arestarea preventivă folosită ca instrument dramaturgic pur și simplu mă îngrețoșează. Merită Vântu să stea la pârnaie? Probabil că da, nu știu, dar în nici un caz fără o judecată pe fond. Nu de alta, dar mă întreb: dacă lui i se întâmplă așa ceva, eu dacă nu-mi plătesc cotele de contribuții pentru drepturile de autor oare ce voi păți? Voi fi, probabil, împușcat direct și nici măcar la o oră de maximă audiență (că doar sunt un nimeni), așa că iată motivul de astăzi pentru a pleca din România.

Pentru început

Am ajuns, din păcate, la concluzia că cel mai bun lucru pe care aş putea să îl fac în calitate de român este să plec din România. Acest blog vrea să fie un loc în care voi aduce argumente pentru această decizie, de aceea se şi numeşte cum se numeşte. Ok, dacă i se pare cuiva că titlul are şi valenţe culinare, există şi acestea, e adevărat. Trebuie să înghiţim multe până să ne hotărâm că ne-am săturat. Eu, cel puţin, am avut nevoie de un meniu complet pentru că, din lene sau din entuziasm, am crezut multă vreme că poate (va) fi şi aici ok. Acum nu mai cred.